Fericirea suferinta placerea si indiferenta - Concluzii
30.04.2014 by Radu Lucian Alexandru
Fericirea,
suferinţa, plăcerea şi „indiferenţa”
Concluzii
Omul antic şi cel
contemporan au aceeaşi structură şi modalitate psihică de
funcţionare armonioasă, în cadrul căreia „fericirea” şi
„suferinţa” au, printre altele, şi rolul de semnale psihice
care ne indică prezenţa în psihic a unor raţionamente „corecte”,
respectiv „greşite”, la fel cum prezenţa durerii şi,
respectiv, a plăcerii indică acţiunea asupra corpului a unor
factori nefavorabili bunei lui funcţionări (factori distructivi,
periculoşi), respectiv favorabili armonizării (refacerii armoniei
distruse).
În antichitate,
după cum am văzut, în cazul lui Aristotel, al buddhismului sau al
stoicilor acest rol important de „semnal” pe care îl are de
jucat „fericirea”, respectiv „suferinţa”, de multe ori, dacă
nu era trecut total cu vederea, atunci cel puţin s-a putut vedea că
el era insuficient conştientizat şi înţeles, conducându-i
astfel, uneori, pe unii antici, la concluzii aberante de genul
„necesităţii eliminării dorinţei” sau specifice căutării
„transcenderii”, „detaşării” şi „indiferenţei” faţă
de plăcere şi durere (atitudini caracteristice pentru unii
buddhişti şi stoici). O astfel de poziţionare în raport cu
dorinţa, cu durerea şi, respectiv, cu plăcerea, din multiple
puncte de vedere, nu poate fi decât nocivă pentru buna funcţionare
a fiinţei umane...
Epicur şi
cirenaicii au o atitudine mai concesivă faţă de „plăcere”, în
timp ce Aristotel tinde să-şi piardă „fericirea” prin nişte
spaţii abstracte cam „aerian” precizate...
Pe urmele
„îndatoririlor” stoice, respectiv a „folosului” clamat (de
foarte mulţi autori antici, printre care şi Aristip, Aristotel,
Epicur, Zenon ş.a.) ca şi criteriu de apreciere a binelui s-a
manifestat, pe de o parte, „datoria” lui Kant, respectiv curentul
utilitarist...
Fericirea,
suferinţa, plăcerea (şi durerea) şi, respectiv, „indiferenţa”
(„detaşarea”, „desprinderea”) faţă de ele au constituit şi
vor constitui în continuare teme fundamentale ale eticii şi
moralei, fiecare din ele având de jucat un rol bine precizat în
buna funcţionare biologică, psihologică, sociologică şi
ecologică a omului.
Prin lucrarea de
faţă, consider că am adus un plus de lumină în cercetarea
acestor repere majore ale moralei (antice, moderne şi contemporane)
care poate să ajute la o mai bună înţelegere a mecanismelor
specifice moralei (practice) şi eticii (teoretice)...
Mulţi dintre
contemporani au tendinţa de a-i idealiza pe unii sau pe alţii din
filosofii antici şi astfel sunt predispuşi să-i înţelepţească
pe „favoriţii” lor cu mult mai mult decât e cazul... Ei trec
prea uşor cu vederea marile neajunsuri ale gândirii lor şi au
tendinţa de a expune şi de a analiza cu o prea mare „bunăvoinţă”
sistemele lor doctrinare.
Dacă ne prefacem
însă că nu vedem eroarea, incoerenţa, contradicţia,
neclaritatea, răutatea, acolo unde ele există în mod evident, ele
nu vor dispărea „de la sine”, ci, de cele mai multe ori, vor
rămâne pe loc, având tendinţa să se întărească şi să se
multiplice, exact prin aceste „prezentări” şi „analize”
părtinitoare, superficiale şi grăbite făcute asupra lor.
Atitudinea critică
şi hiper-critică are însă o mult mai mare utilitate pentru
progresul ştiinţei şi filosofiei – dulcegăriile şi
complezenţele, în cel mai bun caz, pot duce doar la stagnarea
acestui progres...
Cei mai mulţi
filosofi antici, nu doar că nu erau „înţelepţi”, după multe
din standardele ştiinţifice şi morale al vremii noastre, dar ei nu
erau „înţelepţi” nici măcar după multe din standardele
valorice general considerate de societăţile în care ei s-au
manifestat...
Exagerarea,
excesul, ascetismul extrem, ignorarea evidenţelor, pierderea în
vorbe fără sens sunt câteva din caracteristicele ce conferă, de
multe ori, pretinsei lor înţelepciuni, dacă nu o formă înrudită
cu absurdul, atunci cel puţin una înrudită cu ridicolul şi
hilarul.
Reproducerea
necritică a „prostiilor” (ştiinţifice, morale, biologice,
sociologice) antice poate arăta o oarecare erudiţie în cunoaşterea
acestor „prostii”, dar ea nu poate arăta prezenţa, în cel care
o afişează, a unei gândiri care se mai şi gândeşte la ceea ce
„reproduce”...
Care este folosul
ce reiese din studiul a diferite sisteme/ doctrine/ expuneri
filosofice propuse de un filosof sau altul dacă nu identificăm
greşelile lui, dacă nu învăţăm din ele şi dacă nu le combatem
suficient de mult încât, pe cât posibil, ele să nu se mai repete
nici în noi şi nici în cei cărora le atragem atenţia asupra
acestor greşeli de percepţie, raţiune şi acţiune?
Unii ar putea să
spună că, de cele mai multe ori, „înţelepciunea” antică
cuprinde, pe lângă câteva minime conexiuni cu realitatea, doar
multă prostie/ ignoranţă/ neştiinţă „adunată grămadă” şi
ascunsă după ceva „bune intenţii”, după câteva „fabulaţii”
şi „fantasme” specifice locului şi timpului şi după multe
salturi abrupte prin logică, prin percepţie şi prin emoţie.
Dacă i-am spune
acestei „înţelepciuni” „poezie de grădiniţă”, probabil
că astfel am mai îndepărta din greutatea prostiei/ ignoranţei
care o apasă, făcând-o, astfel, nu doar impracticabilă şi ruptă
de aproape orice relaţie cu evidenţa concretului, ci, mai ales,
mult mai apropiată de registrul comicului şi absurdului decât de
cel al seriozităţii, raţionalităţii şi realismului.
Alţii ar putea să
susţină că „înţelepciunea” antică este mai mereu doar o
glumă proastă făcută la adresa „înţelepciunii”; un demers
care mai degrabă a compromis „înţelepciunea” în ochii
„publicului” decât a ajutat la a o face pe aceasta de dorit „pe
o scară mai largă”; o activitate „intelectuală” pierdută
prin labirintul abstractului desprins abrupt de concret, care a
menţinut prea mult mintea umană în angoasele animalice specifice
spiritului fanatic credincios unor tradiţii prosteşti, în loc să
o ajute să păşească prin critică progresistă spre semnalizarea
şi corectarea cât mai grabnică a unor erori majore de judecată şi
acţiune (morală, politică, economică, ştiinţifică, artistică
etc.).
Şi tot aşa, unii
ar putea să aibă uneori impresia, parcurgând cu atenţie, în mod
cât mai obiectiv, multe din textele de „înţelepciune” antică,
că aceasta este, de foarte multe ori, atât de superficială şi de
goală de conţinut încât nu e de mirare dacă cineva ar considera
că ea pare a fi mai degrabă dovada unei lipse de gândire, decât a
unei prezenţe a ei...
Care este
„progresul” teoretic şi practic adus de discursul etic al lui
Aristotel, Buddha, Epicur, Zenon sau alţi stoici? – De multe ori,
el e aproape neglijabil sau egal cu zero: când nu reproduce nişte
evidenţe ale „cunoaşterii comune”, el tinde să se piardă pe
sine în speculaţii fără cap şi coadă care îl fac să-şi
piardă „bunul simţ” pe care, de multe ori, „cunoaşterea
comună” îl are...
Dar e chiar mai
grav de atât – uneori, unii din ei (ca de exemplu, Aristotel) au
întărit (în loc să corecteze) o parte din greşelile „morale”
ale societăţilor în care s-au manifestat (sclavagismul,
inegalitatea de gen, diferenţa de clasă etc.), iar alteori unele
din învăţăturile „morale” ale unora din ei i-au împins (mai
ales pe buddhişti şi pe stoici) spre o rupere de lume, spre o
ignorare a răului din ea, spre o evadare imaginară în fantasticul
unei lumi lipsite de „suferinţă” şi „dorinţă”...
De multe ori etica
– înţeleasă ca şi reflecţie asupra moralităţii comune – nu
a făcut decât să pervertească cu maximă nesimţire bunul-simţ,
logica şi datele oferite de percepţia empirică imediată.
(Kolakowski: […]
„nici o banalitate nu e atât de banală încât sensurile ei să
nu fie din când în când provocate şi contestate de filosofi.”1)
(Wittgenstein:
„Filozoful este acela care trebuie să lecuiască în el multe
boli ale intelectului înainte de a putea ajunge la noţiunile
simţului comun.”2)
Interpretarea
eronată a originii, manifestării şi scopurilor „acţiunilor
morale” (de multe ori scăpate exclusiv prin ceva tărâmuri
„divine”, fantastice, „non-empirice” sau „abstracte”) nu
doar că le-a făcut pe acestea relativ impracticabile, dar în
măsura în care s-au găsit unii naivi care să încerce să le pună
în practică (în acord cu aceste interpretări eronate), această
încercare a lor nu le-a adus decât suferinţă inutilă, cauzată
de însuşirea necritică a unor confuzii şi contradicţii evidente
pentru orice minte dotată cu o minimă luciditate morală...
Celor care cred că
aceşti „unii” şi „alţii” pomeniţi mai sus exagerează
caracterul negativ al „înţelepciunii” antice şi ignoră cu
bună ştiinţă „progresele notabile” făcute de ea, s-ar putea
să li se răspundă că, chiar dacă poate un pic exagerată, o
astfel de „prezentare negativă” nu face decât să compenseze
foarte puţin faţă de tonele de „propagandă pozitivă” făcute
de-a lungul secolelor acestei „înţelepciuni” antice –
propagandă care nu s-a sfiit să „bage sub preş”, să „ignore”
şi să găsească tot felul de explicaţii hilare şi bizare pentru
a-i justifica, „înţelepciunii” antice, „derapajele” şi
„scăpările”, „exagerările” şi „fanteziile”, „erorile”
şi „ororile”...
Şi tot aşa, ar
mai putea să i se răspundă acestei obiecţii că „înţelepciunea”
se cunoaşte după „roadele” ei – ori dacă comparăm roadele
morale, politice, economice, educaţionale şi mai ales tehnice şi
ştiinţifice ale „înţelepciunii” antice cu cele ale
„înţelepciunii/ ştiinţei” moderne şi mai ales contemporane,
ne apare evident faptul că „înţelepciunea” antică nu este
decât o glumă la adresa „înţelepciunii”, care nu justifică
în nici un fel postularea vreo unei „epoci de aur” specifice
antichităţii...
(D.D. Roşca: „Din
toate punctele de vedere din care omul a privit până azi existenţa,
cel preconizat de ştiinţa pozitivă s-a dovedit mai eficace. Dovadă
rezultatele obţinute de aceasta în domeniul realităţii fizice.”3)
Şi li se mai poate
răspunde criticilor criticii „înţelepciunii” antice că doar
prin critică această „înţelepciune” a fost dovedită în
foarte multe aspecte ale ei ca fiind foarte „neînţeleaptă” şi
a fost dată la o parte pentru a face loc progresului şi
înţelepciunii reale, nu imaginare.
Critica a făcut
posibil progresul şi ea îl va face posibil în continuare: încă
mai rămân ascunse şi insuficient criticate prea multe teze nocive
(morale, filosofice, religioase, politice etc.) inventate prin
antichitate, „expirate încă înainte de a fi inventate”, care,
în ciuda caracterului lor aberant, îşi fac încă simţite
efectele negative (dogmatice, fanatice, agresive, ignorante), tocmai
datorită unor analize superficiale şi a lipsei unor dezbateri
critice serioase făcute asupra lor şi în legătură cu ele...
(Warburton N.:
„Acceptarea necritică a ideilor altor persoane duce la stagnare
mentală.”4)
3.
„Etica Armoniei”5
În ceea ce
priveşte morala (binele/ virtutea/ plăcerea/ fericirea/
înţelepciunea/ utilitatea/ datoria/ legea/ libertatea/ dreptatea/
valoarea/ raţionalitatea/ funcţionalitatea etc.) privită „în
general”, aceasta nu poate fi decât relativă la criteriile de
apreciere a „moralităţii” (binelui/ virtuţii/ fericirii/
înţelepciunii/ utilităţii/ datoriei/ legii/ libertăţii/
dreptăţii/ valorii/ raţionalităţii/ funcţionalităţii etc.)
unui act sau altuia.
În ce priveşte
însă mecanismele naturale cărora le sunt supuse diferite aspecte
importante pentru funcţionarea fiinţei umane, cum sunt fenomenele
specifice raţiunii, emoţiei, plăcerii, durerii, fericirii sau
suferinţei, acestea se desfăşoară după legi cauzale bine
precizate care funcţionează fără greş în cazul unui organism
uman care se manifestă în cadrul unor parametrii optimi de
funcţionare.
De exemplu,
„durerea”, ca semnal care indică că ceva nu funcţionează cum
trebuie, că există un „neajuns” (lipsă/ pericol/ factor nociv)
pe care trebuie să-l înlăturăm – sub formele ei specifice de
manifestare (ca de exemplu, foamea, setea, senzaţia de frig, febra,
durerea de cap, durerea de stomac, durerea cauzată de o lovitură,
de o tăietură, de o arsură, de o apăsare puternică, de un stimul
vizual sau sonor aflat ca intensitate peste anumite limite
acceptabile etc.) – se manifestă în acord cu legi de apariţie şi
manifestare foarte exacte (legi care îi determină apariţia,
intensitatea, durata în timp etc.).
Senzaţia de foame,
de exemplu, înţeleasă ca o senzaţie de „durere”/ „suferinţă”,
apare în legătură cu mecanismul de hrănire şi are o formă
specifică uşor discernabilă de durerea specifică senzaţiei de
„sete” sau celei de „febră”, sau celei de „arsură” –
fiecare din aceste forme distincte de manifestare a senzaţiei de
durere fiind legate de stimuli specifici care le determină apariţia,
respectiv intensitatea, durata şi dispariţia.
Aceleaşi aspecte
le putem constata şi în cazul „plăcerii”: varietatea
plăcerilor, variaţia intensităţii şi duratei lor, cauzarea
apariţiei şi dispariţiei lor de către stimuli şi factori
specifici ş.a.m.d.
Înţeleasă ca
„semnal” care ne indică că suntem pe drumul cel bun în
corectarea unui neajuns, în satisfacerea unei nevoi, în evitarea
acţiunii unor factori distructivi, plăcerea indică mereu şi spre
altceva decât ea – anume spre acele funcţii organice în legătură
cu care ea apare (hrănire, hidratare, acomodare termică, percepţie,
reproducere etc.) şi a căror funcţionare optimă implică, în
cazul proceselor ciclice, luarea unor măsuri ciclice de refacere a
unei anumite armonii funcţionale distruse temporar, de obicei, prin
acţiunea unor factori ce determină apariţia unei lipse (de hrană,
apă etc.).
Durerea aceasta
„fizică”/ „corporală”/ „organică” şi plăcerea
corespondentă ei (pe un anumit segment de funcţionare al
organismului) nu sunt „învăţate” (la „şcoală”), nu sunt
un produs al „culturii” sau al „moralei”. Ele apar cu
precizie, după legi specifice de manifestare, în prezenţa unor
stimuli specifici care le determină apariţia, intensitatea, durata,
diminuarea şi dispariţia – iar aceste legi e bine să fie
cunoscute şi studiate prin observarea atentă a mecanismelor lor de
manifestare. Studierea şi înţelegerea acestor legi naturale şi
adaptarea la ele face mai mult pentru „acţiunea morală” decât
o mie de speculaţii metafizice fără cap şi coadă asupra unor
teme ale moralei şi eticii.
Această corelaţie
existentă între apariţia şi manifestarea asupra unui organism a
unor stimuli şi factori „dureroşi” (producători de durere) şi
apariţia şi manifestarea durerii este una legică la nivelul
fiziologiei umane şi ea poate fi observată direct, prin constatarea
perceptivă a unor evidenţe... Ea este deci mai mult o problemă de
„observare” decât una de „interpretare” raţională...
Făcând o
distincţie didactică şi practică necesară între „durere”
(„fizică”/ „corporală”– legată de mecanismele „fizice”/
„corporale” specifice funcţionării omului) şi „suferinţă”
(„psihică” – legată de mecanismele funcţionării
psihicului), respectiv între „plăcere” şi „fericire” şi
atribuind, în principal, „suferinţei” şi „fericirii” o
legătură preponderentă cu funcţionarea „psihicului” (a
raţionamentelor, emoţiilor, intuiţiilor etc.) şi înţelegând că
aşa cum „corpul” funcţionează după legi precise de organizare
şi manifestare, tot aşa, nici „psihicul”/ „mintea”, nu
funcţionează „la întâmplare” („după capul ei”), ci tot
după nişte legi specifice, putem înţelege foarte bine că
„suferinţa psihică” (senzaţia de nelinişte, agitaţie, stres,
angoasă etc.) este la nivel „psihic” echivalentul a ceea ce
„durerea” este la nivel „fizic”/ „corporal”, adică un
„semnal” că ceva „nu este în regulă” în funcţionarea
psihicului – anume, că de exemplu, acesta este supus acţiunii
unor prevederi eronate, unor raţionamente greşite, unor intuiţii
false etc.
(Este evidentă
legătura foarte puternică existentă între „fizic/ corporal”
şi „psihic/ minte” (între „sistemul nervos” şi celelalte
sisteme ale fiinţei), de aceea, despărţirea lor „strictă”/
„absolută” nu este posibilă – dar o despărţire „didactică”
şi „relativă” bazată pe diferenţe specifice este posibilă şi
chiar necesară.)
Această „suferinţă
psihică” se manifestă la nivel concret sub forme specifice, cum
sunt, de exemplu: „senzaţia de teamă” (frică, fobie, groază),
de „mânie” (iritare, nervozitate, ură), de „tristeţe”
(supărare, „depresie”) etc. – adică prin ceea ce se pot numi
„emoţii negative” şi, respectiv, „sentimente negative”.
Cum durerea
semnalizează, în momentul apariţiei ei, existenţa, în acelaşi
moment, a acţiunii unui factor distructiv, respectiv lipsa unei
acţiuni necesare pentru continuarea funcţionării optime a
„corpului”, tot aşa, această „suferinţă psihică”
(concretizată printre altele, mai ales în emoţii şi sentimente
negative) ne indică că avem în psihic/ minte (în partea de
„soft”/ „programare”), exact în momentul când o simţim,
raţionamente „distructive”, respectiv că ne lipsesc
raţionamentele „corecte” necesare funcţionării armonioase a
psihicului şi a întregului organic din care el face parte6.
Nici această
„suferinţă psihică”, respectiv „fericirea” corespondentă
(corespunzătoare simţirii unor emoţii şi sentimente „pozitive”
în momentul corectării „raţionamentelor greşite” prin
susţinerea rulării în psihic a unor „raţionamente corecte”
din perspectiva bunei funcţionări a psihicului şi a întregului
existenţial specific uman) nu este „învăţată”, ci ea apare
la fel de legic şi de natural în „psihic”, precum „plăcerea”
şi „durerea” apar în relaţie cu funcţionarea „corpului
fizic”.
„Raţionamentul
corect” s-ar putea exprima sub multe forme, dar probabil cea mai
importantă este cea specifică unei „aşteptări/ prevederi
corecte” a consecinţelor unei acţiuni – adică un raţionament
(făcut de obicei în vederea prevederii unor condiţii viitoare sau
în vederea constatării unor condiţii trecute sau prezente) poate
fi considerat „corect”, dacă ceea ce se susţine prin el, în
relaţie cu viitorul chiar se va întâmpla, respectiv dacă ceea ce
se susţine prin el în relaţie cu trecutul sau prezentul s-a
întâmplat efectiv sau se realizează efectiv în prezent7.
Factorul
„corespondenţă cu realitatea” („adevărul corespondenţă”)
este deci decisiv în construirea unui raţionament corect.
De unde ştie
trupul să transmită semnalul de durere specific unei lovituri
atunci când ne lovim într-un loc specific? Din „experienţele
trecute” specifice întregii linii evolutive a speciei noastre care
au contribuit la formarea şi fixarea mecanismelor senzoriale
actuale.
Tot aşa organismul
nostru ştie când să transmită semnale specifice de „suferinţă
psihică”, respectiv de „fericire” în circumstanţe specifice.
Se poate constata o
legătură evidentă între „fericirea” exprimată sub forma a
diferite emoţii/ sentimente pozitive (calm, bucurie, elan,
entuziasm, relaxare, linişte, mulţumire, iubire, curaj etc.) şi
bunul mers al vieţii individuale (corporale şi psihice), respectiv
sociale (omul fiind, evident, într-o mare măsură, o „fiinţă
socială” încă de la apariţia speciei din care el face parte) şi
ecologice (fiinţa umană manifestându-se într-un context ecologic
specific de care depinde, în foarte mare măsură, buna sa
funcţionare).
Aceste manifestări
clare, severe, legice specifice „fericirii” şi „suferinţei”
(„psihice”), respectiv plăcerii şi durerii („corporale”)
fiind evidente şi manifestându-se la orice om sănătos, acesta
poate să le ia în considerare spre a anticipa şi prevedea cu
maximă probabilitate, respectiv pentru a înţelege, modul specific
de manifestare al „plăcerii/ durerii” şi „fericirii/
suferinţei” – luând astfel măsurile necesare diminuării la
maxim posibil a apariţiei, a intensităţii şi duratei specifice
„durerii corporale” şi „suferinţei psihice” şi măsurile
necesare pentru „eliminarea” lor prin înlăturarea acţiunii
„factorilor nocivi”, semnalizată de apariţia acestor „semnale”
– fără însă a încerca să elimine „definitiv” şi
„universal” manifestarea semnalului de „durere”, respectiv de
„suferinţă”, cu funcţia lor specifică.
Acestea au rolul
lor bine precizat în buna funcţionare a organismului – anume ele
au o funcţie de semnalizare a unui pericol (de exemplu, de extindere
a unei distrugeri prezente), a unei lipse (de exemplu, în
satisfacerea ciclică a unei nevoi), a acţiunii unui „factor
nociv” (judecată greşită, boală, lovitură, arsură etc.)... şi
prin această „semnalizare” ele ne permit/ ajută/ incită să
luăm imediat măsuri concrete de eliminare a „pericolului”,
„lipsei” sau „acţiunii factorului nociv”...
Tot aşa,
„semnalul” de „plăcere”, respectiv „fericire”, ne indică
că suntem „pe drumul cel bun” în restaurarea unei armonii
specifice funcţionării optime a organismului – la fel cum
simţirea „stării de normalitate” (nici plăcere, nici durere,
nici fericire şi nici suferinţă) ne indică că pe moment
segmentul pentru care este simţită această „stare de
normalitate”, respectiv întregul existenţial care suntem,
funcţionează „fără probleme” la acei parametri „normali”
(„optimi”) de funcţionare, care îi sunt specifici.
Această „stare
de normalitate”, această „senzaţie de armonie” este deci a
treia stare senzitivă prezentă în „trup” şi în „psihic”
– şi ea apare când nu există, pe moment, nici un „neajuns”
de semnalat prin „durere”, respectiv „suferinţă”
(„psihică”), respectiv când nu suntem în curs de efectuare a
nici unei acţiuni de refacere, re-echilibrare, re-armonizare a
fiinţei în urma întâlnirii cu aceste „neajunsuri” („refacere”
semnalizată prin „plăcere”, respectiv „fericire”).
Aceste trei stări/
senzaţii sunt foarte uşor de diferenţiat între ele – semnalele
de durere/ suferinţă, respectiv plăcere/ fericire având, în
condiţii normale, o durată de manifestare, mai redusă decât cea
specifică simţirii stării/ senzaţiei de „normalitate”/
„armonie”. (Pentru un om sănătos, care nu este afectat de o
boală, de o lipsă acută sau de un accident „major”, durerea/
suferinţa, respectiv plăcere/ fericirea apar, în cele mai multe
cazuri, ca semnale de scurtă durată şi de mică intensitate.)
Aşadar, pentru
cine îşi doreşte starea/ senzaţia de „fericire”, respectiv
starea/ senzaţia de „plăcere” sau starea/ senzaţia de
„normalitate”/ „armonie” pot fi indicate acţiuni specifice,
cunoscute „de toată lumea”.
Şi la fel e cu cel
care vrea să evite pe cât posibil starea/ senzaţia de „durere
corporală”, respectiv de „suferinţă psihică”: odată
acestea apărute pentru a-i semnaliza „contactul” cu un „factor
nociv” bunei sale funcţionări (aflat în „interiorul” şi/
sau în „exteriorul” său) el trebuie să caute să minimizeze
intensitatea lor şi să reducă cât mai mult durata lor de
manifestare prin luarea unor hotărâri ferme, imediate, de
înlăturare a acţiunii acestui „factor nociv” asupra sa şi
prin efectuarea unor acţiuni specifice în acest sens. (Dacă
„măsurile” nu sunt luate la timp, „durerea” („corporală”)
şi/ sau „suferinţa” („psihică”) vor/ va creşte în
intensitate, arătând astfel agravarea situaţiei prin extinderea
acţiunii acelui „factor nociv”, respectiv mărirea potenţialului
său distructiv, în lipsa unei acţiuni de contrare şi de
eliminare/ înlăturare a manifestării lui în relaţie cu noi).
Suferinţa şi
fericirea, respectiv durerea şi plăcerea, ca semnale, sunt „bune”
pentru funcţionarea optimă a corpului şi psihicului uman...
Suferinţa şi
durerea pot fi considerate însă şi „rele”, dacă prin aceasta
înţelegem că trebuie evitată pe cât posibil apariţia, respectiv
manifestarea lor intensă şi de durată, prin evitarea contactului
cu factorii care le declanşează de obicei această apariţie,
respectiv manifestare – mai ales în cazul factorilor perturbatori
ai „armoniei” care nu au o manifestare ciclică. Pentru aceşti
factori cu o ciclicitate previzibilă (legaţi, de exemplu, de ciclul
de satisfacere a nevoilor) „durerea” specifică lor (manifestată
sub forma senzaţiei de „foame”, „sete”, „frig” etc.)
este o realitate cotidiană, care trebuie limitată, atunci când
apare şi atât timp cât se manifestă, la o intensitate şi o
durată minimă, prin înlăturarea promptă a lipsurilor (de hrană,
apă, confort termic etc.) semnalate de ea.
De exemplu,
stările/ senzaţiile de „teamă/ frică”, de „mânie” sau de
„tristeţe” („emoţiile negative” specifice acestor aspecte)
sunt „bune” în sensul că semnalizează prezenţa în noi a unor
„raţionamente greşite” specifice şi a „acţiunilor rele”
care le însoţesc.
Pe de altă parte,
ele sunt „rele” în sensul că nu sunt stări/ senzaţii plăcute
(fiind forme ale „suferinţei psihice”) şi nici nu sunt ceva
care să fie de dorit a se manifesta des, cu intensitate şi pe o
durată îndelungată, ci dimpotrivă – manifestarea lor în noi e
bine să fie evitată la maxim posibil, iar apariţia în noi, la un
moment dat, a acestor „emoţii negative” (specifice fricii,
mâniei, tristeţii etc.) trebuie conştientizată cu promptitudine
şi apoi e bine să luăm măsurile necesare pentru a le reduce
intensitatea şi durata şi pentru a le înlătura/ îndepărta/ opri
manifestarea lor „alarmantă” în psihic prin înlăturarea/
îndepărtarea cât mai grabnică a factorilor „nocivi”/
„periculoşi” semnalizaţi de prezenţa lor – adică a
„raţionamentelor greşite” (aşteptărilor false, iluziilor,
speranţelor deşarte, credinţelor dogmatice etc.) şi a
„acţiunilor/ comportamentelor rele/ greşite” pe care aceste
raţionamente le declanşează şi le susţin în manifestare (şi
care astfel ne împiedică să înlăturăm (sau să evităm
întâlnirea cu) acţiunea unor factori (individuali, sociali,
zoologici, ecologici, climaterici etc.) nocivi/ periculoşi pentru
buna funcţionare a întregului psiho-corporal specific fiinţei
umane şi a sistemului socio-ecologic în care ea se manifestă).
Nu e de dorit o
situaţie în care manifestarea lor (a tristeţii, fricii, mâniei
etc.) ca semnale de alarmă să fie complet şi definitiv
înlăturată, ci doar una în care apariţia şi manifestarea
acestor semnale este evitată la maxim posibil, respectiv redusă ca
intensitate şi durată şi îndepărtată/ înlăturată/ oprită pe
moment şi pe o perioadă maxim posibilă de timp, prin evitarea/
reducerea/ îndepărtarea „factorilor nocivi/ periculoşi” a
căror prezenţă (în noi sau în afara noastră, în legătură cu
noi) ele ne-o semnalizează...
Un
„sistem de alarmă” nu trebuie distrus/ eliminat – e nevoie
doar de evitarea/ reducerea/ oprirea „semnalelor de alarmă” pe
care el le transmite la un moment dat (pentru a ne anunţa existenţa,
în „aria lui de acoperire”, a unui pericol, a unei „lipse”
sau a unei „acţiuni nocive/ dăunătoare” pentru funcţionarea
optimă a „existenţei/ manifestării” în legătură cu care
„sistemul de alarmă” este setat să funcţioneze) prin luarea
unor măsuri preventive de evitare, respectiv a unor măsuri prompte
şi eficiente de înlăturare, a „pericolelor/ lipsurilor”
semnalizate de respectivele „semnale de alarmă”.
Existenţa
unui complex de „sisteme de semnalizare” care pot transmite
semnale de avertizare/ alertă/ alarmă/ atenţionare, respectiv
semnale care să indice funcţionarea în parametrii optimi şi
semnale care să indice prezenţa unui proces activ de refacere a
funcţionării optime după deranjarea ei la un moment dat este
extrem de importantă pentru buna funcţionare a sistemelor
existenţiale umane, animale sau sociale (şi de multe ori şi a
celor „tehnic-funcţional-complexe”, ca de exemplu: automobile,
calculatoare, instalaţii industriale etc.).
„Plăcerea” şi
„durerea”, respectiv „fericirea” şi „suferinţa”,
resimţite efectiv de fiinţa umană la nivel senzorial (intern şi
extern, corporal şi psihic) nu sunt mai deloc o problemă de
„interpretare”, ci doar una de „constatare” şi, din această
perspectivă, cam acelaşi lucru putem să-l spunem despre „starea/
senzaţia de bine”, respectiv despre „starea/ senzaţia de rău”.
În măsura în
care legăm „binele” de „starea de bine” şi „răul” de
„starea de rău”, manifestările lor specifice sunt uşor de
diferenţiat una de alta.
Dacă însă
„binele” (/ „răul”) este apreciat după alte criterii,
atunci el este relativ la criteriile de judecată pe care le folosim
pentru a-l aprecia – în acest caz „interpretarea” jucând un
rol mai semnificativ decât simpla „constatare”...
Astfel, desprinse
de reperul precis specific „stării/ senzaţiei de bine”,
respectiv „stării/ senzaţiei de rău”, binele şi răul se
relativizează în funcţie de timp, spaţiu, circumstanţe şi
criterii de judecare.
Şi astfel, ceea ce
este considerat de unii, uneori, ca fiind un „bine”, (alteori)
poate fi considerat de alţii ca fiind un „rău” şi ceea ce este
considerat de unii ca fiind „bun” în anumite circumstanţe poate
fi considerat, tot de ei, ca fiind „rău” în alte circumstanţe.
Asta nu înseamnă
însă că, pentru umanitate în general, nu ar exista un minim
consens, măcar în ceea ce priveşte trăsăturile de bază ale
„binelui” (legate, de obicei, de „starea de bine”, resimţită
fie ca „plăcere” şi/ sau „fericire”, fie ca stare de
„normalitate”/ „armonie”, respectiv de asigurarea acelor
condiţii de funcţionare optimă a fiinţei umane) sau ale „răului”
(legat, de obicei, de „starea de rău”, resimţită ca „durere
corporală” şi/ sau „suferinţă psihică”, respectiv, legat
de proasta funcţionare a individului (datorită nesatisfacerii
optime a unor nevoi şi/ sau acţiunii unor boli, lipsuri, factori
nocivi etc.) şi societăţii (proastă organizare şi coordonare,
lipsă de „siguranţă” şi de „protecţie socială”,
dezbinare etc.)).
Astfel „binele”
este legat de obicei de „plăcere” şi de „fericire”,
respectiv de factorii efectivi, interiori (psihici şi corporali) şi
exteriori, care generează apariţia în noi a acestor semnale de
refacere şi/ sau dezvoltare a armoniei proprii – dar el
este legat şi de starea de „armonie”/ „normalitate”, adică
de constatarea manifestării optime a unor factori ce menţin,
pe moment, „armonia” sistemului existenţial numit om, pe
diferitele sale paliere de manifestare (individual, social, ecologic)
şi în legătură cu diferite sisteme şi subsisteme organizatorice
şi funcţionale din care el este constituit la nivel corporal sau la
nivel psihic.
„Starea/ senzaţia
de bine” este o stare pe care o putem simţi senzorial, care nu e
chiar aşa de relativă şi de subiectivă pe cât ar putea să
creadă unii (oricum, nu mai mult decât ar putea fi „subiective”
durerea sau plăcerea). Ea se poate constata şi mărturisi cu maximă
siguranţă prin expresii sincere corespunzătoare unei stări de
fapt, ca de exemplu, „mă simt bine”...
La fel şi „starea
de rău”... De aceea, conceptele de „bine” şi „rău” pot
să fie intim legate de „starea/ senzaţia de bine”, respectiv de
„starea/ senzaţia de rău”.
Relativitatea
„binelui” este dată de relativitatea definirii individuale sau
sociale a existenţei sale în legătură cu aprecierea valorică şi
dezirabilitatea unor factori, respectiv cu respingerea şi refuzul
altor factori. Din această perspectivă, singura regulă este aceea
că este „bine” ceea ce un individ sau o comunitate alege să
numească ca fiind „bine”, aducând în acest sens argumente şi
justificări mai mult sau mai puţin convingătoare.
Când „binele”
este desprins de „starea/ senzaţia de bine”, el devine o simplă
„problemă de dicţionar”, de numire a ceva sau altceva cu un
nume sau altul după bunul plac al individului şi/ sau al
comunităţii care face acea numire/ definire.
În funcţie de
criteriile propuse pentru acordarea atributului de „bine” apare
şi se manifestă un „bine” specific.
Cel care stabileşte
„plăcerea” ca fiind un „bine” va considera „bun” orice
factor care îi produce plăcere. Cel care stabileşte că
„utilitatea” este un „bine” va aprecia ca fiind „bună”
orice acţiune pe care el o consideră ca fiind capabilă să producă
vreo utilitate oarecare (mai „plăcută” sau mai „neplăcută”
pentru el sau pentru alţii). Cel care stabileşte că „puterea”
(/ „controlul”) este un „bine” va înţelege prin „bine”
tot ceea ce-i permite creşterea în „putere” (/ „control”),
de o manieră relativ indiferentă faţă de „utilitate” sau
„plăcere”.
Astfel, ceea ce
este „bine” dintr-un punct de vedere poate fi „rău” din alt
punct de vedere sau în alte circumstanţe de timp şi spaţiu.
Judecat însă din aceleaşi puncte de vedere (sub aceleaşi
raporturi) ceva nu poate fi şi bun, şi rău, în acelaşi timp.
Plăcerea este mai
mult sau mai puţin „plăcută” de fiecare dată când apare.
Durerea este mai mult sau mai puţin „dureroasă” de fiecare dată
când o resimţim. Tot aşa „starea/ senzaţia de bine” este
„bine-venită” de fiecare dată când o experimentăm...
Când sunt
considerate „filosofic”, la nivelul unui abstract rupt de aproape
orice contact cu concretul, „plăcerea”, „fericirea”,
„armonia” şi „binele” pot lua cele mai ciudate înfăţişări
(demonstrând astfel relativitatea extrem de subiectivă a
considerării lor „abstracte”). Când însă acestea sunt reduse
şi legate de „senzaţia de plăcere”, de „starea/ senzaţia de
fericire” şi, respectiv, de „starea de armonie/ normalitate”
(respectiv, când acestea sunt legate pe ansamblu cu „senzaţia/
starea de bine”), abstractul devine destul de concret şi relativul
destul de bine precizat şi destul de clar delimitat încât să
permită eliminarea multora dintre confuziile şi neînţelegerile
care pot să apară în legătură cu „plăcerea”, „fericirea”,
„armonia” şi „binele” fiinţei.
(Sartre: „Exemplu:
construcţia unui flotor implică adevărul principiului lui
Arhimede. Reciproc, adevărul principiului lui Arhimede implică
verificarea sa prin construirea unui flotor. Utilul învăluie
adevărul, adevărul învăluie utilul. Ideea nu este niciodată pur
practică şi nici pur teoretică: ea este practico-teoretică sau
teoretico-practică.”8)
„Binele
senzorial” („binele simţit”) uneori nu e tot una cu „binele
abstract”, dar acest „bine senzorial” („starea de bine”)
este, de cele mai multe ori (şi în condiţii de funcţionare
sănătoasă/ optimă a fiinţei umane), un reper mult mai sigur şi
mai clar al „binelui” decât oricare altul...
Rătăcită prin
„abstract” morala/ etica poate ajunge uneori la a avea legături
destul de slabe cu realitatea senzorială. Determinată în „concret”
şi ghidată de reperul pe care îl constituie „starea/ senzaţia
de bine” (înglobând în ea starea de „plăcere”, respectiv
„fericire” şi respectiv de „armonie”/ „normalitate”) şi
de reperul specific corespunzător „stării/ senzaţiei de rău”
(manifestată ca şi senzaţie de „durere corporală”, respectiv
de „suferinţă psihică”) ea poate căpăta rădăcini solide pe
care se poate ulterior manifesta în limitele vocaţiei sale –
asigurarea unei funcţionalităţi optime a sistemului
corporal-psihic uman şi a celui social-ecologic în care acesta se
manifestă, pentru ca apoi, funcţionând la parametri optimi, omul
să-şi poată atinge diferite alte scopuri (decât asigurarea
acestei „funcţionări optime”) pe care el şi le poate propune
(oarecum, în plus faţă de ea).
Pentru a înţelege
cât mai bine conceptul de „virtute” (ca de exemplu: curaj,
prevedere, calm, cumpătare, iubire etc.) putem să menţionăm
(printre diferite alte componente) următoarele trei componente
majore ale ei: emoţiile şi sentimentele „pozitive” cu care o
anume virtute se asociază; „raţionamentele corecte” care
însoţesc manifestarea acelor emoţii şi sentimente şi acţiunile
„bune” prin care se concretizează acele „raţionamente
corecte” şi emoţii „pozitive”.
Identificând
aceste trei componente majore ale „virtuţii” („raţionamentul
corect”, „emoţia pozitivă” şi „acţiunea bună”) putem
înţelege că „virtutea” este un fenomen complex care nu se
reduce nici doar la „raţiune” şi „raţionamente”, nici doar
la „emotivitate” şi „emoţii”, nici doar la „acţiune”
şi „fapte” – ci ea cuprinde în esenţa ei toate aceste
componente (şi multe altele, ca de exemplu: „senzaţia/ percepţia
corectă”, „memoria bună”, „voinţa de bine”, „motivaţia/
intenţia pozitivă” etc.) lucrând împreună în cadrul unui
„mecanism” specific virtuţii, potrivit unor legi specifice de
manifestare, care duce la atingerea, refacerea sau păstrarea (după
caz a) „stării de bine” (constituită din componentele specifice
stării/ senzaţiei de „plăcere”, „stării de fericire” şi,
respectiv, stării/ senzaţiei de „armonie”/ „normalitate”)
şi la buna funcţionare a sistemului corporal-psihic uman. Atingerea
şi menţinerea acestor stări („de bine” şi, respectiv, de
„bună funcţionare”) îi permit apoi fiinţei umane să-şi
urmărească şi să-şi atingă şi alte scopuri, ca de exemplu,
„educaţia”, „cercetarea”, „creaţia”, „jocul”,
„sportul”, „distracţia”, „munca” etc. (Bineînţeles
însă că, dintr-o anumită perspectivă, aceste „alte scopuri”
se dovedesc a avea o contribuţie importantă la întărirea/
refacerea/ menţinerea stărilor „de bine”, respectiv de „bună
funcţionare”... – şi din acest punct de vedere putem constata o
intercondiţionare a „scopurilor bune” pe care şi le poate
propune omul la un moment dat.)
De cele mai multe
ori, omul urmăreşte să obţină „starea de bine” general,
asociată în condiţii de sănătate „bunei sale funcţionări”
pe ansamblu, dar în particular, el, de multe ori, confundă (prin
raţionamente greşite) cauzele care generează legic (obiectiv)
„starea de rău”, respectiv de „proastă funcţionare”, cu
acele cauze care generează legic (obiectiv) „starea de bine”,
respectiv „buna funcţionare” a fiinţei sale.
Astfel, uneori,
unii oameni îşi propun să simtă lucruri relativ imposibil de
simţit (cum ar fi „o fericire neîntreruptă” sau dispariţia
funcţiei semnalizatoare a durerii („dispariţia totală şi
definitivă a oricărei urme de durere”), sau „o virtute
ruptă în mod brutal de emoţii şi acţiuni” etc.) care dacă,
prin absurd (sau din alte cauze), ar fi simţite, nu ar face decât
să deregleze în mod grav buna funcţionare a organismului uman.
Oamenii lipsiţi de
„maturitate mentală/ psihică”9
îşi doresc să atingă tot felul de „lucruri”, „stări” şi
„trăiri” fabulatorii sau au impresia imaginară că chiar
trăiesc într-un „univers fantastic” – ei cultivă astfel în
psihicul lor tot felul de „raţionamente greşite”, de multe ori
specifice „credinţei dogmatice”10,
care îi fac să ignore realitatea evidentă pentru a trăi imaginar
în lumi fantastice populate cu „z(m)ei” şi „magie adevărată”,
lumi lipsite de „legi naturale” şi puse în mişcare de „legile
supranaturale” specifice basmelor, legendelor, miturilor şi
poveştilor de adormit copii (mari).
Aceşti oameni
neatenţi la mersul real al lumii în care trăiesc reduc uneori, în
imaginaţia lor „metafizică”, toată fiinţa umană la o singură
componentă a ei (de exemplu, la „raţiune”, identificată, de
multe ori, în mod implicit sau explicit, cu nebuloasa specifică
noţiunii de „suflet”11)
sau ignoră (teoretic) fenomenul specific „morţii” (care după
mintea lor „nu are nici o legătură cu ei”), sau încearcă să
afişeze o „indiferenţă” (la fel de teoretică, respectiv la
fel de nocivă când devine şi practică) faţă de „sănătate”
şi „boală”, „viaţă” şi „moarte”, „sărăcie” şi
„bogăţie” etc.
(Doctrinele morale
specifice lui Aristotel, lui Buddha, lui Epicur sau stoicilor
prezintă numeroase neajunsuri – o parte din ele le-am arătat în
lucrarea de faţă, propunând, mai mereu, o perspectivă care nu
doar arată o greşeală, ci propune şi o corectare a ei...)
(Popper:
„Principiul corectării necontenite a greşelilor constă în
metoda de a căuta necontenit greşelile şi de a le corecta din timp
pe cele mici sau pe cele care abia încep să apară.”12)
Când vorbim de
bine în general nu vorbim de un „bine suprem”, de un „bine
absolut” sau de un „bine ultim” (care să fie „scopul vieţii
umane”), ci vorbim de un bine relativ sau, mai bine zis, de un
„bine condiţionat” de forma: „Dacă vrem să-l obţinem pe X
(stare, obiect etc.), considerat de noi, din diferite motive, ca
fiind un „bine”, atunci e necesar să gândim într-un anumit fel
(cu emoţiile aferente acestui „fel de gândire”) – adică să
identificăm empiric şi raţional cauzele şi faptele reale care
chiar ne ajută să atingem obiectivul pe care ni l-am propus să-l
realizăm, considerându-l posibil de realizat – şi să acţionăm,
în conformitate cu aceste „gânduri/ raţionamente” şi cu
aceste realităţi empirice, într-un mod specific...”
După ce se
stabileşte o formă cât mai exactă, mai clară şi mai bine
delimitată a acestui „bine relativ/ condiţionat”, de obicei, el
poate fi atins (dacă este posibil de atins şi probabil să fie
atins) pe mai multe căi (de gândire, simţire şi acţiune relativ
diferite), evident adaptate contextului în care se manifestă –
căi care, de multe ori, îmbracă forma unor „căi bătătorite”,
a unor căi cunoscute ca fiind relativ sigure şi eficiente de mai
toată lumea...
Viaţa (umană) nu
are un singur scop (/ obiectiv/ ţel) sau o singură ţintă (/
menire/ misiune/ „chemare”). Ea are multiple scopuri (/ ţeluri/
ţinte/ obiective) majore pe care le urmăreşte (fie că este
conştientă de acest fapt, fie că nu este) care de obicei sunt
„armonizate” şi „coordonate” între ele.
Dar când uneori
aceste scopuri „majore”, distincte şi diferite, intră în
conflict unele cu altele, pentru moment, în funcţie de
circumstanţe, dintre aceste scopuri „majore” (plăcerea,
fericirea, armonia, funcţionalitatea optimă, utilitatea,
libertatea, dreptatea, creativitatea, înmulţirea, supravieţuirea,
siguranţa, puterea etc.) omul poate şi trebuie să aleagă nişte
scopuri sau un scop prioritar, care odată atins, dacă nu duce
automat şi la atingerea altor scopuri majore, este bifat şi apoi se
trece la atingerea altui scop prioritar (dintre cele „majore” şi
„minore” pe care fiinţa umană este nevoită sau împinsă de
natura ei legică specifică să le urmărească sau pe care ea
doreşte să le urmărească, chiar dacă dorinţa sa nu se manifestă
sub forma unei „nevoi” sau „necesităţi”)...
Omul vrea să
realizeze şi trebuie să realizeze multiple acţiuni în existenţa
sa – uneori destul de diferite ca scop... Dar cum nu le poate
realiza pe toate deodată el este nevoit să-şi stabilească nişte
priorităţi de moment, respectiv valabile pentru o perioadă mai
scurtă sau mai lungă de timp, şi o ordine de atingere a acestor
priorităţi (e nevoit să-şi stabilească nişte scopuri majore şi
nişte scopuri minore de atins pe viitor şi apoi să-şi stabilească
în raport cu ele priorităţi de moment şi de perspectivă adaptate
circumstanţelor).
Atingerea acestor
scopuri propuse, de obicei, nu este însă nici totală şi nici
definitivă – dorinţa atingerii unui scop şi atingerea lui
efectivă, de cele mai multe ori, este ciclică şi se manifestă sub
forma unor acţiuni temporare şi locale/ particulare şi a unor
rezultate specifice lor care au aceeaşi natură.
Astfel „fericirea”
şi „plăcerea” propuse, uneori, ca scop „major” (şi/ sau
prioritar, la un moment dat, faţă de alte scopuri majore sau
minore) nu pot nicidecum să fie continue şi definitive – ci prin
natura lor specifică ele nu sunt decât temporare, discontinue şi
particulare (specifice anumitor segmente de funcţionare a fiinţei –
de exemplu, pentru sistemul digestiv, pentru cel tactil, pentru cel
vizual, pentru cel reproducător, pentru „sistemul psihic” etc.).
E relativ imposibil
(şi destul de ridicol) să-ţi propui să simţi în acelaşi moment
toate „plăcerile” şi toate „fericirile” („emoţiile
pozitive”) de care este capabilă fiinţa umană. Acestea vin pe
rând şi variază în cantitate şi intensitate, în formă şi
specificitate. Plus că, de obicei, aceste semnale de „plăcere”
şi, respectiv, „fericire” semnalizează refacerea temporară şi
particulară a armoniei unui anumit segment al fiinţei (specific
hrănirii, hidratării, sexului, raţionării etc.) şi astfel
pretenţia de a le menţine definitiv într-o formă „completă”
este oarecum echivalentă, de exemplu, cu pretenţia „de a mânca
odată pentru totdeauna” şi respectiv cu aceea de a mânca practic
tot timpul (pentru a resimţi plăcerea actului de a mânca) sau de a
bea un pahar de apă care să ne hidrateze toată viaţa, respectiv
de a bea în continuu apă (sau alte licori) pentru a simţi mereu
plăcerea de a bea apă (sau alte băuturi)...
Organismul nostru
are cicluri de funcţionare, corporală şi psihică, în care
plăcerea/ fericirea, durerea/ suferinţa şi, respectiv, starea de
„armonie”/ „normalitate” au un rol şi un loc bine determinat
de manifestare...
Nu există un „bine
suprem” care să fie valabil tot timpul, indiferent de
circumstanţe, şi pentru toate aspectele fiinţei, ci doar un „bine
relativ” (considerat ca atare după criterii mai subiective sau mai
obiective de apreciere valorică) care este valabil temporar, în
anumite circumstanţe specifice şi pentru anumite aspecte de
manifestare ale fiinţei.
Când îşi
realizează bine funcţia pe care o au de îndeplinit în
funcţionarea optimă a organismului şi „durerea”, şi
„plăcerea” sunt la fel de „bune” ca şi „starea de
armonie/ normalitate” – fiecare semnalizând apariţia şi
manifestarea unor factori specifici în interiorul şi în exteriorul
nostru.
Apariţia
„plăcerii” şi a „fericirii” poate fi denaturată de la
manifestarea ei normală prin intervenţia unor factori precum
alcoolul şi drogurile sau sub acţiunea unor boli care produc
dereglări ale funcţionării lor normale – cu efecte nocive de
multe ori majore şi evidente.
Acest lucru ne
arată că „plăcerea” şi „fericirea” nu sunt de dorit doar
„în sine” (adică pentru senzaţia lor specifică), ci mai ales
pentru ceea ce ele semnalizează atunci când transmit un „semnal
corect” (care nu este denaturat de boală sau „droguri”) – şi
anume, că facem acţiunile necesare, la un moment dat, pentru a
reface/ restaura buna funcţionare a organismului.
Dar nici inversul
acestei situaţii nu este mai de dorit – şi anume, ca „virtutea”
(adică, în principal, gândirea, simţirea şi acţiunea de
refacere, de dezvoltare sau de menţinere a bunei funcţionări) să
nu fie însoţită deloc de „plăcere” şi/ sau „fericire”
sau de „armonie” (ci poate chiar de „durere” şi
„suferinţă”).
Deşi uneori
această situaţie poate să apară (de exemplu, atunci când suntem
obligaţi să alegem, pe moment, între două „rele” pe cea mai
puţin „rea” – de exemplu, între a înlătura o durere cronică
şi a evita o durere de moment când mergem la dentist), ea nu
constituie regula generală a relaţiei dintre „virtute” şi
„plăcere”/ „fericire”/ „armonie”.
În condiţii de
„sănătate” şi de „normalitate” „virtutea” (adică, mai
ales, gândirea, simţirea şi acţiunea considerate ca fiind „bune”
pentru noi, în vederea obţinerii sau refacerii, sau menţinerii,
sau dezvoltării (după caz a) „stării de bine” (a „plăcerii”,
a „fericirii” şi, respectiv, în special, a „stării de
armonie/ normalitate”) şi de „bună funcţionare”) este intim
legată de evitarea pe cât posibil, respectiv de diminuarea
intensităţii şi duratei durerii/ suferinţei la minimul posibil (o
alarmă trebuie să sune doar până e luată în seamă) şi de
eliminarea/ înlăturarea manifestării lor temporare şi locale,
prin înlăturarea promptă (prin acţiuni specifice) a acţiunii
„factorilor nocivi” (acţiune nocivă semnalizată de
manifestarea durerii/ suferinţei).
„Virtutea”
este, de asemenea, legată de manifestarea „plăcerii”/
„fericirii”, atunci când refacem armonia temporar şi local
„deranjată”...
Şi ea mai este
legată şi de manifestarea „stării de armonie/ normalitate”,
atunci când semnalele specifice durerii/ suferinţei, respectiv
plăcerii/ fericirii (în sens strict), nu se mai manifestă pe
moment (semn că, momentan, pe anumite segmente specifice, respectiv
„în general”, funcţionăm „normal” fără a fi „deranjaţi”
şi fără a realiza acţiuni de îndepărtare a unui „deranj”
specific).
Aşadar (în
legătură cu „virtutea”) raţiunea, emoţia şi acţiunea
(precum şi alte componente ale omului, ca de exemplu, senzaţia,
memoria, voinţa, dorinţa, imaginaţia, intuiţia, instinctul etc.)
trebuie să funcţioneze „corect”/ „bine” şi să fie
coordonate în mod armonios pentru asigurarea „bunei funcţionări”
(psihologice, corporale, sociale, ecologice etc.) a fiinţei noastre
– şi odată această funcţionare asigurată (şi semnalizată
printr-o „stare/ senzaţie de bine” care îmbracă, fie forma
stării de „normalitate”/ „armonie”, fie pe aceea de
„plăcere”, respectiv „fericire”) ea poate fi folosită şi
pentru atingerea a diferite alte scopuri majore sau minore (altele
decât cele strict legate de menţinerea, refacerea sau dezvoltarea
acestei „bune funcţionări” şi oarecum în plus faţă de ea –
de exemplu, „călătoria”, „explorarea”, „cercetarea”,
„joaca”, „distracţia”, „creaţia” etc.) pe care şi le
poate propune fiinţa noastră, la un moment dat, în funcţie de
anumite circumstanţe specifice...
În mare, fiinţa
care funcţionează la „parametri optimi” îşi poate explora şi
realiza liniştită dorinţele/ aspiraţiile/ visele... Cea care nu
funcţionează, la un moment dat, la aceşti parametri e obligată să
lupte, mai întâi de toate, pentru a-şi satisface nevoile/
necesităţile/ obligaţiile...
Scopurile vieţii
se mişcă mereu între nevoi şi dorinţe, între necesităţi şi
aspiraţii, între obligaţii şi vise, manifestându-se astfel în
sfera „binelui relativ bine precizat” (specifică „stărilor/
senzaţiilor de bine” (caracterizate prin „plăcere” şi/ sau
„fericire” sau prin starea de „normalitate”/ „armonie”)
şi, respectiv, „bunei funcţionări” a fiinţei umane pe
diferitele sale componente şi în ansamblu), în aria de cuprindere
a „virtuţilor” (adică, în principal, a „raţionamentelor
corecte”, „emoţiilor pozitive” şi „acţiunilor bune” care
urmăresc realizarea/ menţinerea/ refacerea/ dezvoltarea acestor
„stări de bine” şi, respectiv, de „bună funcţionare”) şi
în arealul de exprimare al „actelor existenţiale” care pornind
de la stările „de bine” şi, respectiv, „de bună funcţionare”
pot construi, pe baza lor şi în relaţie cu ele, prezenţa
umanistă, ştiinţifică şi artistică a fiinţei prin lume..."
1
Kolakowski, Leszek, 1997, Horror
Metaphysicus, Editura ALL, Bucureşti,
p. 101.
2
Wittgenstein, Ludwig, 2005, Însemnări postume 1914 - 1951,
Editura Humanitas, Bucureşti, p. 92.
3
Roşca, D. D., 2010, Existenţa tragică, Editura Grinta,
Cluj-Napoca, p. 184.
4
Warburton, Nigel, 1999, Cum să gândim
corect şi eficient, Editura Trei,
Bucureşti, p. 138.
5Pentru
dezvoltarea ideilor expuse în acest subcapitol, în legătură cu
„fericirea”,
cu „suferinţa
psihică”, cu „raţionamentele
corecte” şi cu cele „greşite”,
a se vedea Radu,
Lucian Alexandru, 2009, Etica
Armoniei,
Editura G LINE, Cluj-Napoca.
6Pentru
sublinierea legăturii existente între emoţii şi raţionamente/
cogniţii a se vedea şi premisele pe care se bazează „terapia
cognitivă” – a se vedea în acest sens, printre altele, de
exemplu, Brinster, Philippe, 2002, Terapia cognitivă,
Editura Teora, Bucureşti.
7A
se vedea în acest sens şi Radu,
Lucian Alexandru, 2009, Etica
Armoniei,
Editura G LINE, Cluj-Napoca, capitolul „Ce înseamnă de fapt că
un raţionament este greşit?”.
8
Sartre, Jean-Paul, 2006, Adevăr şi existenţă, Editura
Nemira, Bucureşti, p. 38.
9A
se vedea în acest sens şi Radu,
Lucian Alexandru, 2009, Etica
Armoniei,
Editura G LINE, Cluj-Napoca, capitolul „Adeizarea Psihică”.
10A
se vedea în acest sens şi Radu,
Lucian Alexandru, 2009, Etica
Armoniei,
Editura G LINE, Cluj-Napoca, capitolul „Raţionamentele greşite
specifice credinţelor dogmatice”, precum şi Radu, Lucian
Alexandru, 2009, Mitul
credinţei,
Editura G LINE, Cluj-Napoca.
11Pentru
câteva clarificări în legătură cu „sufletul”
a se vedea Radu,
Lucian Alexandru, 2009, Noua
Ordine Religioasă,
Editura G LINE, Cluj-Napoca, capitolul „Sufletul nu este altceva
decât psitruvisul”.
12
Popper, Karl R., 1996, Mizeria istoricismului, Editura All,
Bucureşti, p. XIX.
Extras din cartea
Fericirea, suferinţa, plăcerea şi „indiferenţa”, autor
Radu Lucian Alexandru:
